Dupa ce toti cainii s-au asezat in cosuletele lor, m-am uitat catre mopsul cu privire fioaroasa care era seful grupului nostru si am latrat brusc: “Ma cheama Be si cred in reincarnare”. Toti ceilalti au inceput sa bata cu labuletele de marginea cosului si sa latre in cor. Abia asteptau sa le povestesc mai mult din pataniile mele, desi “mopsul” incerca sa ma calmeze si sa ma faca nu mai visez, asa cum era convins ca o faceam.
Sincer, cand am incercat sa fac sesiunea de regresie prin hipnoza cu Piticu, mi-a fost frica sa merg mai departe de 2 generatii. Nu de alta dar si asa nu stiu ce a fost in capul meu cand m-am dat pe laba lui. Numai cand ma gandesc la filmul in care unu’ din astia ca Piticu il hipnotiza pe un fraier ca mine si a murit inainte de pocni din degete si astfel fraierul sa-si revina, mi se face parul gaina.
Gata, am latarat destul se pare, pentru ca a venit randul ogaritei cu cracii lungi si abdomen de invidiat sa ne povesteasca despre viciul ei de a manca si apoi de a-si provoca voma. Offff, bulimica fata asta. Pacat de ea, ca parea chiar interesanta, as fi iesit cu ea la un os in oras, la pubela din centru. Dar asta e, nu intotdeauna primeste ce-ti doresti.
Acesta e o tentativa de poveste a unui husky pe nume Be care decide sa inteleaga de unde atasamentul lui atat de mare pentru actualul stapan. In mod normal ar trebui sa fie vreo 3-4 posturi pe saptamana, dar sa vedem daca iese asa…